Scris de Eduard Pascu
Când totul părea în regulă viața ei se măsura în kilometri alergați și kilograme ridicate la sală. O persoană ce se identifica cu cineva ce face sală ca un stil de viață. La 30 de ani, era activă, disciplinată și obișnuită cu disconfortul muscular pe care îl considera parte din progres.
Durerea nu era ceva nou pentru ea — dar era un tip de durere controlabilă, predictibilă. Până într-o zi durerea a apărut discret, în fesierul stâng. O intensitate mică — 1–2 din 10, uneori 3 în timpul antrenamentelor. Nu părea nimic îngrijorător.
A făcut ceea ce fac mulți oameni activi: a ignorat-o. Un aspect important, pe care să îl rețineți.
Lunile în care lucrurile au început să se schimbe durerea nu a dispărut. În schimb, a devenit constantă. A început investigațiile imagistice. RMN-uri, consultații, evaluări.
Răspunsurile au fost liniștitoare — cel puțin pe hârtie:
„Ești prea tânără”
„Sunt doar niște protruzii banale”
„Imagistic, ești bine”
Și totuși, ea nu era bine. Un lucru extrem de frustrant, mai ales pentru pacient.
E important de amintit faptul că nimic din imaginea fizică a acestei persoane nu “semăna” cu ceea ce avem mulți dintre noi în minte când ne gândim la conceptul de pacient. Este o persoană tânără, activă și culmea, simțea că exact această imagine face personalul medical să îi spună – nu e nimic acolo – deși durerea exista.
Mult tratament… cu direcție preferențială, dar fără direcția potrivită. Pacienta nu era la primul contact cu fizioterapia. Făcuse deja recuperare o perioadă îndelungată, însă într-un mod predominant mecanistic. Mod ce poate ajuta enorm de mulți pacienți, dar nu era cazul ei.
Se căutau soluții precum: direcția preferențială, exerciții de neurodinamică, intervenții orientate strict pe structură. Aceste abordări nu sunt greșite și vreau să pun accent pe acest lucru. Și eu le folosesc zilnic cu pacienții mei, doar că într-o durere cronică, de multe ori, nu asta e calea.
Nu erau potrivite în contextul ei. Pentru că problema ei nu mai era doar una mecanică. Era o problemă complexă, specifică durerii persistente.
.În paralel, au apărut frica, evitarea, catastrofizarea, supramedicalizarea. Din teama de a nu agrava situația, a început să evite activitatea fizică. Sportul a dispărut treptat. A devenit sedentară.
Viața ei s-a restrâns. Nu mai mergea la birou, nu mai călătorea, nu mai ieșea cu prietenii, petrecea multe ore în pat. După aproximativ 9 luni, simptomele s-au intensificat: amorțeală pe picior, arsură lombară și fesieră, durere iradiată. Nu mai putea merge nici măcar o tură de bloc. Lucru care a făcut-o să investigheze și mai mult. Cu toate astea nimeni nu găsea o cauză structurală.
Când a ajuns la mine, nu era doar o problemă fizică. Era un om blocat într-un cerc de durere, frică și evitare. Prima intervenție nu a fost un exercițiu. A fost o conversație.
După o anamneză complexă, observație și palpare am făcut examenul neurologic. Dermatoame, miotoame, reflexe, neurodinamice, mers pe vârfuri/pe călcâie, Babinski, Clonus. Toate negative.
Apoi, am trecut mai departe la evaluarea mișcărilor, alte teste speciale, evaluarea activităților și am ajuns la obiective și prognostic. Din pregătirea mea am rămas cu o întrebare foarte importantă pe care o pun de fiecare dată: Care e obiectivul pacientului?
Nu îmbunătățirea propriocepției, nu perfecționarea mobilității sau a controlului motor, ci acele lucruri pe care și le dorește ea. Mi-a spus că vrea să se reîntoarcă la sală și că e foarte important pentru ea. De asemenea, că vrea să meargă în vacanțe fără să își mai facă griji sau să simtă că îi trage înapoi pe ceilalți. Pe lângă asta, avea, bineînțeles, dorința ca durerea să dispară.
În cazul pacienților cu durere cronică, obiectivul nu este doar să „tratăm durerea”. Este să înțelegem ce stă în spatele ei… care este, defapt, problema?
De multe ori, asta înseamnă timp și alianță terapeutică. Vă recomand cu drag să înțelegeți cu adevărat conceptul de alianță terapeutică. Este un termen mult mai profund decât pare la prima vedere.
Au existat ședințe în care 30 de minute din 50 au fost dedicate doar discuției. Pentru a descoperi ce o sperie, ce evită, ce crede despre durere, cum i s-a schimbat viața. Această abordare este susținută de ceea ce știm astăzi din neuroștiința durerii și din modelul biopsihosocial.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am discutat a fost acesta: durerea ei este reală, dar nu indică neapărat un pericol structural.
Este foarte posibil ca durerea să nu dispară complet. Și, poate paradoxal, această idee a fost eliberatoare. Pentru că obiectivul nu mai era „să eliminăm durerea cu orice preț”. Ci să îi redăm viața. Să revină la sală de exemplu. Pe termen scurt? Să facem 20 de genuflexiuni azi, iar săptămâna viitoare 40 și tot așa.
Procesul nu a fost despre exercițiul perfect. Pentru că acesta nu există. A fost despre: comunicare, validare, înțelegere, expunere progresivă. Am lucrat împreună pentru a reintroduce mișcarea treptat, identifica activitățile evitate din frică, construi încredere în corp.
Astăzi, ședințele sunt rare — o dată la 1–2 săptămâni. Mai degrabă pentru a descoperi noi comportamente de evitare, a ajusta progresia, a ghida revenirea la mișcări mai complexe. Inclusiv exerciții precum îndreptările, extensiile la aparate în sală, presă, chiar și îndreptări Jefferson.
Un alt element esențial a fost colaborarea multidisciplinară. Pacienta lucrează și cu un psihoterapeut și bineînțeles are un medic curant.
De asemenea, eu țin un contact strâns cu specialiștii cu care a lucrat în trecut. Cu toții punem cărămizi la construirea tratamentului. Această abordare integrată a permis adresarea nu doar a simptomelor fizice, ci și a componentelor emoționale și cognitive ale durerii.
Am discutat și subiecte pe care mulți le evită. Temeri reale, dar rar exprimate. De exemplu: frica de a face un copil în contextul durerii. Aceste lucruri contează. Pentru că durerea cronică nu afectează doar corpul. Afectează deciziile, identitatea și viitorul unui om.
Și acum, vă aduceți aminte că inițial a ignorat durerea? V-am spus să țineți minte asta. Ea se învinovățea pentru această durere. Credea că acțiunile ei au dus către ceea ce trăia acum și spunea – e vina mea.
Nu este așa. Durerea de spate este extrem de multifactorială. Cumva, simplu spus, întregul ei context a dus la această experiență. Era extrem de nedrept să se învinovățească. Am discutat și vreau să cred că această credință nu mai este parte din ea și că acum înțelege că uneori, anumite lucruri, au o cauză foarte complexă și nu totul este în controlul nostru. Nu ne ajută cu nimic să găsim vinovați, mai ales în astfel de cazuri, ci mai degrabă să ne concentrăm pe ce putem face pentru a fi mai bine.
Astăzi, este din nou activă.
Face sport.
Merge la sală.
Își trăiește viața.
Durerea poate apărea uneori. Dar nu mai controlează direcția vieții ei. Este confortabilă cu ideea că durerea ar putea persista. Și, în același timp, are în continuare speranță.
BrainlyPhysio 